duminică, 13 noiembrie 2011

And I'm on my knees looking for the answer


Inca nu reusesc sa ma obisnuiesc numai cu ea in casa,adica numai cu o prezenta feminina.E..ciudat.Dupa 17 ani in care am fost obisnuita intr-un fel,totul capata o noua lumina,o noua dimensiune.

O iau uneori in brate si incepem sa plangem.Eu ii spun ca imi e dor de el,ea imi spune ca sentimentul e reciproc,si ca ii e foarte greu acum,pentru ca toate responsabilitatile au cazut pe umerii ei.Si o inteleg.Incerc sa o ajut cat pot,dar temele,pregatirile,tot ce tine de liceu,ma tin in priza destul de mult.Incerc sa vorbesc cat mai mult cu ea,dar e greu sa schimb totul.Spun asta pentru ca desi ma intelegeam bine cu mama,si nu existau probleme intre noi,nu era..prietena mea cea mai buna.Exista o mica bariera intre noi in legatura cu anumite subiecte,din cauza unor vechi probleme(care tin sa mentionez,nu ma implica pe mine).Si exista si acum,dar simt ca devine mai mica cu timpul.

Desi e mult mai calma decat era inainte,cand aude pe cineva"Asa a fost sa fie",ii citesc pe fata frusttarea pe care o am si eu cand aud aceleasi lucru.

Cand am plecat o luna in vacanta i-am dus dorul mai mult ca niciodata.Ma surprindeam pe mine insumi.Ma intreb cum va fi prima parte din timpul facultatii...

2 comentarii:

Nymphetamine spunea...

Kali, o sa treci si peste asta>:D< O sa treceti amandoua.

Kali spunea...

Sper..