Doamna V

  Doamna V mi-a fost profesoara 1 an si jumatate. Mi-a luat putin sa o cunosc..Nici ea nu cred ca a avut incredere in noi de la inceput; a vrut sa vada cum ne comportam, ce fel de clasa suntem. Dupa ceva timp a inceput sa ne arate cand de deosebita este. Am ramas surprinsa sa vad cum isi pune sufletul pe tava in fata a 30 de adolescenti; la inceput cu lucruri mici, dupa cu evenimente importante din viata ei pe care le povestea calma, ca si cum ar fi avut nevoie de ele ca sa devina o astfel de persoana. Parintii ei au murit de cancer cand era de varsta noastra, la interval de cateva luni. Noi aveam lacrimi in ochi cand o ascultam. Ea continua cu cate o amintire din acele luni de zile in care a trebuit sa aiba grija de ai ei, in care a trebuit sa isi vada parintii stingandu-se, unul dupa altul. Tin minte ca intr-o zi am venit acasa si i-am spus si mamei, repetant printre propozitii cat de deosebita e Doamna V.

   Cand am aflat ca tata are cancer, a fost una din primele persoane careia i-am zis. Am asteptat-o dupa ora la usa si cu lacrimi in ochi, am reusit sa scot acele cuvinte. Nu pot sa descriu privirea ei. Stia ce urmeaza, stia prin ce stari voi trece. Era trecuta prin asa ceva. Optimismul din ochii ei disparuse brusc. Unde era cand aveam nevoie de el? Stia mereu cand nu sunt in apele mele si incepea sa ma linisteasca; cu o vorba buna, cu o imbratisare, cu o privire calda. Mi-a fost alaturi in momente grele. In prima zi, a venit cu clasa si diriginta la capela. Nu stiam ce sa fac cand i-am vazut pe toti. I-am imbratisat si le-am multumit ca sunt alaturi de mine.Uniii incercau sa zambeasca, altii se uitau la mine cu tristete. Ea m-a imbratisat si am inceput sa plang. Am plans mult in acele zile.Ma calmam si dupa..incepeam iar. Nu stiu cat de constienta am fost de tot ce se intampla in jurul meu. Cred ca cel mai greu a fost cand l-au inmormantat. Strigram cat de tare puteam ca nu vreau sa plece. Din nou, nu realizam ca era ultima data cand urma sa il mai vad.
 
    Cand m-am intors la scoala, toti se purtau cu mine de parca in orice moment as putea claca. Nu-mi amintesc exact, dar stiu ca am plans de putine ori in pauza. Incercam sa nu mai fiu slaba in fata lor;ma vazusera deja in ipostaze in care nu credeam ca o sa trec. Doamna V a gasit mereu ceva care ma calma. Ce-i drept, apelam des la ea. De ce? Era una din singurele persoane care ma intelegea foarte bine.

    La sfarsitul clasei a X-a ne-a spus ca nu va mai preda la liceul nostru. Nu era titular si nu putea ramane. Eu..eu ma simteam de parca pierd din nou o persoana draga. Mi-au ramas intiparite in minte cuvintele urmatoare: "Copii, pe voi v-am invatat multe; ma duc sa o iau de la zero cu altii". Acum nu era egoist din partea noastra sa o dorim incontinuare alaturi de noi ?



     N-am intrerupt legatura cu ea. Nu o voi face prea curand. M-am atasat mult de ea si uneori mi-ar placea sa dau timpul inapoi, cand aveam un profesor de religie deosebit si un tata inca in viata. Zilele trecute am adus-o in discutie de fata cu alta persoana draga care o cunostea. Cand termin cu Cambridge-ul, o sa iesim la un suc. O sa-mi ridice moralul si o sa-mi repete ca sunt un copil minunat care nu e constient de toate calitatile pe care le are. Am sa o cred o saptamana si dupa am sa ma intorc la obiceiurile mele. Dar pentru o saptamana, o sa ma apreciez mai mult.

People can never hide their deepest emotions

In this day and age, people get more emotionally involved in their problems than they used to get before. Those who don’t talk about their feeling with friends or family don’t have the faintest idea of how much harm they do to themselves.

Hiding emotions is something familiar to me. A year ago, I found out that my dad was diagnosed with cancer.This came out of the blue,and none of us were expecting it.When I think about those months,I realize they were the hardest of my life.Until accepting the reality,I kept my family problems for myself for quite a long time.Whenever crossed my mind,it made me cry,not to mention that seeing my dad getting sicker and sicker seemed something unreal.

How I was feeling?Well,this is hard to explain in words.All I can remember is that pain reached a new level for me.I was feeling weary all the time and the vivacious person inside me disappeared.One day I felt like I couldn’t continue like that because I was hurting myself and I wasn’t able to enjoy the last moments with my dad.I started talking with some of my friends and teachers,and it was a relief to me.Though I was still lethargic,knowing that people were there for me was comforting

It’s been a year since my father passed away and I want to believe that I’m again a girl that always wears a smile on her face.I got here with the help of those around me.The fact that I opened my heart in front of them was a real help for me.As one can see from my experience,it’s really important not to keep your feelings to yourself.

ps:una bucata writing pentru ora de engleza.Am primit un A de la profesor.Da,da,sunt mandra de mine.Finalul..ei bine,finalul va fi adevarat in curand.

Ca o oaie ratacita.

Cam asa ma simt.
Nu am mai trecut pe aici. Nu mai pot sa scriu. Ultimele pagini din jurnal au fost niste postari scoase la imprimanta de aici si lipite acolo. E ca si cum imi e frica sa astern ce gandesc si ce simt pe foaie. Zilele trecute am incercat pentru prima data sa scriu ceva si dupa prima pagina eram plansa, asa ca am abandonat. Ma doare sa scriu.
S-au schimbat multe. Eu..ei bine,eu nu prea stiu ce fac si cum sunt. Am zile in care ma simt vlaguita cu totul si nu reusesc nimic. Am momente in care totul pare normal, asa ca rad. Pana imi amintesc ca realitatea e alta. E mai dura.
Incep tezele. Vine Cambridge-ul. Sunt stresata. Mama zice ca exagerez. Eu ii raspund ca ar trebui sa fie mandra de mine ca ma preocup atat de mult de studii. Saptamana trecuta m-am simtit mai rau ca niciodata. Am zis ca o las moale cu totul.

Simt ca uit momente si clipe petrecute cu tata. Ma urasc pentru asta. Ma urasc si pentru ca nu sunt in stare sa le astern pe foaie cand mi le amintesc. Imi vine sa imi dau suturi in fund la nesfarsit.
Nu mai plang la fel de mult,dar acum sunt constienta ca in fiecare zi imi amintesc de el pentru cateva zeci de minute. Cand intru in dormitor si vad tabloul cu el,ii salut si il pup.
Ma trezesc uneori cu un dor imens si ma uit in disperare prin calculator,poate-poate mai gasesc o poza cu el pe care nu o stiam. Dar totul e la fel ca ultima oara cand am verificat.
Te iubesc enorm si mi-e dor de tine.