Pe langa fericirea fiecarei reusite se strecoara lacrimi de durere pentru ca nu e langa mine.

Ai crede ca durerea se diminueaza in timp si ca inveti sa te descurci cu ea. Poate asa se intampla la ceilalti. Eu..ma pastrez pentru serile in care sunt singura in camera si pot plange fara sa fiu deranjata. Ma pastrez pentru serile in care ma pot pierde in cearceafuri cu castile in urechi, ascultand "Timpuri noi-Tata".

Ai crede si ca timpul trece repede. Nu...pentru mine merge cu incetinitorul. Si cand ma uit in calendar si vad ca au trecut aproape 11 luni, mi se pare ireal. Ma simt de parca inca cred ca mai exista o sansa ca el sa intre pe usa si ca totul sa revina la normal.

E uimitor din pricina cator lucruri ma pot opri din activitatile mele pentru ca mi-am amintit ceva legat de el, e uimitor de cate lucruri ma pot agata in zadar. Zilele trecute am gasit in posta o recomandata pentru el si mintea deja imi zbura la filmul "Ps:I love you". Deja imi imaginam ca el a trimis ceva cat inca era in viata si a ajuns abia acum si,si..Si normal ca nu a fost asa, am gandit prea departe.

Atat de mandru era de mine.Zilele trecute am trecut pe la un magazin din apropiere un lucreaza un prieten al familiei si imi povestea cum tata mereu se oprea acolo sa se laude cu mine si cu rezultatele mele.Matusa lui imi spunea acelasi lucru.La inmormantare mi se spunea acelasi lucru.Ca a fost mandru de mine si ca asa va ramane si de acolo de sus.

Pe langa fericirea fiecarei reusite se strecoara lacrimi de durere pentru ca nu e langa mine.